Erau nopți în care somnul nu venea. Priveam peretele verde până vedeam luminițe jucând pe el. Aprindeam lumina și mă așezam la birou cu o foaie albă în față. Umpleam liniștea cu o melodie, aceeași melodie, aceleași versuri care făceau ordine în haosul care-mi erau gândurile. Și cuvintele se așezau în propoziții, apoi în paragrafe. Am scris povești la ore târzii din noapte. Și muzica urla, muzica mă acompania și făcea ca acele cuvinte să se ridice de pe foaie, le transforma în personaje și personajele își jucau rolurile. Ce melodie am ascultat când am desenat-o pe ea, fata cu ochii verzi? Ce melodie am ascultat când l-am desenat pe străinul cu ochii cenușii? Mai contează?
Muzica e cea care ne dă aripi. Ne urlă tristețea și ne dansează fericirea. Muzica e cea care ne inspiră. Mi se întâmplă să descopăr câte o melodie care să-mi arate povești… Acest lucuru mi se întâmplă de obicei atunci când nu am nimic de scris la mine, când sunt în trafic, la vreun concert sau în oraș cu prietenii. Îmi notez melodiile în speranța că poveștile vor reveni, că voi vedea cu ochii minții personajele pe care le-am văzut atunci. Rămâne doar speranța și melodia nou descoperită. Și ascult melodia pe repeat până descopăr o alta și alta. Poate că ar trebui să vopsesc peretele în verde (acum privesc unul alb, prea alb!), să readuc nopțile albe de altădată. Poate așa voi readuce și poveștile…
Ce asculți acum, tu cel sau cea care citești aceste rânduri? Ți-aș propune să asculți ceva care să te facă să zâmbești, dar oare ce te face să zâmbești?
Eu ascult un mix – Michael Jackson în momentul acesta, Stranger in Moscow (min. 32:oo). S-ar putea să-ți placă.
